Timiditatea se manifestă prin comportamente anxioase, defensive, determinând dificultăţi de adaptare socială.

Manifestări:

-          când este în parc sau la joacă, el preferă să stea retras fără să aibă contact direct cu ceilalţi, doar îi priveşte de la depărtare, nu îşi face singur prieteni;

-          încearcă să iasă cât mai puţin în evidenţă, şi să fie cât mai puţin vizibil;

-          preferă să se joace singur, chiar dacă în jurul lui sunt mai mulţi copii;

-          plânge foarte uşor când este certat;

-          cere părintelui să îi rezolve diferite probleme cu care se poate confrunta: „Du-te tu mami!”, „Spune-i tu!”;

-          nu îşi face prieteni, îi este greu să înceapă o discuţie cu un alt copil;

-          niciodată nu-şi susţine punctul de vedere;

-          preferă să se joace cu copii mai mici decât el, astfel poate să simtă control asupra situaţiei;

-          are tulburări de somn, se trezeşte noaptea. Aceasta maniferstare apare mai ales la copii cuprinşi între vârstele 3-5 ani, care atunci când mama iese din cameră se trezesc imediat;

-          are ticuri: îşi roade unghiile, îşi freacă mânuţele, îşi răsuceşte părul, se leagănă în timp ce vorbeşte;

-          are privirea îndreptată în jos, nu priveşte în ochi, se ruşinează când e privit de multă lume;

-          nu vorbeşte sau vorbeşte puţin, lăsând o urmă de ezitare;

-          copilul timid este speriat, îi este teamă de întuneric, de necunoscut, de oameni străini, de animale, o teamă manifestată mai intens decât la ceilalţi copii;

-          nu răspunde la întrebări simple chiar dacă cunoaşte foarte bine răspunsul, se inhibă în faţa publicului.

Cauze ale timidităţii:

• oportunităţi sociale reduse. Există situaţii în care unii copii au un program încărcat şi au prea puţin timp să socializeze. Pe măsura trecerii timpului, şansa de a li se forma abilitatea de interacţiune socială cu cei de aceeşi vârstă va scădea, iar copilul va fi privit  drept „ciudat” de către ceilalţi.

▪ un model familial care favorizează o rezervă faţă de relaţiile sociale. Părinţii mai retraşi, cu contacte sociale reduse, mereu atenţi la ceea ce ar putea spune cei din jur, imprimă copilului un model aparte de comportament.

▪ adulţii, cei cu care intră în contact copilul pot influenţa apariţia timidităţii prin folosirea unor expresii: „Nu ştii nimic!”, „Nu eşti în stare să..”, „Mereu greşeşti”, precum şi certurile,  criticile, comparaţiile lovesc în psihicul copilului afectându-le încrederea în forţele proprii.

▪ dificultăţile de comunicare şi exprimare, reticenţe dictate de atitudini hiperexigente, de minimalizare a propriului Eu, de insecuritate.

▪ moştenirea genetică prin transmiterea temperamentului.

Sugestii pentru părinţi şi învăţători:

• descrieţi copilul ca fiind liniştit;

• evitaţi etichetările;

• fiţi alături de copil, dar nu exagerat de protectiv. Copilul trebuie să ştie că beneficiază de încrederea Dvs. în orice situaţie, dar asta nu înseamnă să îi săriţi în ajutor în orice moment;

• explicaţi-i situaţia în care urmează să se implice;

• implicaţi-l în discuţii dacă vedeţi că este atent, încurajaţi-l să pună întrebări şi să-şi exprime părerea;

• stimulaţi-i încrederea în sine, încurajaţi-l să participe în mod activ la activităţile grupului, să ia iniţiativă, să găsească soluţii, să povestească o întâmplare;

• pregătiţi copilul pentru insuccese;

• chiar dacă la început nu se arată încântat de prezenţa altor copii, nu renunţaţi la ideea de a-l integra într-un grup de copii de vârsta lui;

• nu-i spuneţi că este „timid”, mai ales faţă de alte persoane. Nu folosiţi timiditatea copilului ca o scuză pentru faptul că nu vorbeşte cu ceilalţi şi e retras. Poate interpreta acest lucru ca o deficienţă, şi se va comporta ca atare;

• acasă poate exersa roluri diferite cu jucării.

Editha Coşarbă